Așteptam asta de mult

Piedici și iar piedici, ghinioane, stres, nopți nenumărate în care nu aveam somn și singura mea companie era tavanul pe care îl priveam cu ochii ațintiți fără a vedea însă ceva...toate astea au trecut încet, iar acum am ajuns în punctul în care mi-am realizat câteva dintre dorințe și aspirații. Drumul până aici a fost lung și anevoios și mai ales presărat cu lucruri negative.
Mă aflu într-un loc drag inimii mele, undeva unde doar simplul fapt că mă plimb pe stradă cu căștile în urechi, ascultând muzica mea preferată, îmi dă aripi. Am un sentiment atât de plin, sufletul mi-e la el acasă. Cred că momentele grele ale vieții și lupta continuă nu ne face decât să ne bucurăm inzecit atunci când am realizat ceva sau un vis arzător ni s-a împlinit. Suferința are cu siguranță și ea rolul ei, poate ne purifică pe unii din noi, așa cum poate pe alții îi împietrește. În toată învălmășeala de stări ce m-au încercat ani de zile, un singur lucru a fost constant in mintea mea: să nu mă schimb și să nu-mi pierd sufletul. Toate au o cale de ieșire, o portiță de salvare și crezând acest lucru mă ajută să-mi păstrez optimismul, pe care cam greu l-am câștigat.

...pentru că...

...mă alinți frumos,în fiecare zi
...îmi ești alături în orice moment din viața mea,fie ușor sau greu
...îți simt iubirea prin toți porii
...mă faci să zâmbesc
...îmi place aroma pielii tale
...mă privești direct în ochi,fără să te ferești
...ești speranța mea
...nu poți sta lângă mine fără să nu fii mișcat de prezența mea
...mă trezești cu mângâieri și sărutări
...nu îmi dai drumul la mână,oriunde ne-am afla
...îmi simți lipsa când nu sunt cu tine
...am siguranța că orice ar fi ești prin preajma mea
...sunt ceea ce căutai
...pe TINE te-am ales.

Liniște...

În sfârșit liniște,după zile,luni în care singurele clipe de calmitate erau cele în care reușeam să adorm,asta numai dacă mă oboseam la maxim.Toamna a venit încet și se pare că și-a luat în serios rolul.Cerul cu nori gri ce plutesc în neștire și picăturile de apă care acum cad mai des au adus cu ele împlinirea unui an de zile în care am trăit poate una din cele mai proaste si negre perioade din viața mea.Însă cum după rău vine și bine,totul a început să se așeze și un val de liniște mă cuprinde încetișor.

Pentru prima dată de când mă știu,m-am lăsat în voia timpului și mai ales m-am lăsat iubită.E un sentiment ciudat pentru mine,dar am descoperit că poate fi și foarte frumos.Dacă spun că sunt fericită poate e un cuvânt prea mare,dacă nu accept că totuși sunt fericită poate alung starea asta în mod inconștient,așa că spun simplu că mă simt...altfel decât eram obișnuită să fiu.Mă așteaptă un drum lung în fața mea,spre un loc unde îmi doream de foarte mult timp să ajung.Dar ce e cel mai important este că exact ceea ce căutam acum am,măreața stare de...liniște.
Pâș,pâș mă îndepărtez de tine,tristețe și îți spun adio.Pentru că acum zâmbesc :)

Licuric...:)

Eu aveam o vorbă a mea...că iubirea nu vine în timp,ori este din prima clipă acea sclipire,ori nu va fi niciodată.Uite că în viața mea a apărut cineva care mi-a întors aceste vorbe și sper din inimă să nu dispară și el.Până nu demult discutam cu el că între noi e bine,dar simțim că lipsește ceva care nu este la locul lui...Am început încet să ne descoperim unul pe celălalt,cu pași foarte mici,iar acum pot spune că am un motiv să mă trezesc dimineața mai veselă.O lacrimă a făcut diferența...o lacrimă sinceră,venită din suflet...

De multe ori subestimăm sentimentele persoanei de lângă noi și poate asta facem și cu ale noastre.Cu gândul îndreptat spre altcineva care nu merită osteneala,uităm să acordăm importanță acelui om care e chiar sub nasul nostru.
Începusem să mă cam sting încet din cauza cuiva care nu mi-a răspuns sentimentelor și eram zi de zi tristă,irascibilă și fără poftă de viață,asta deși el îmi întindea mâna lui și îmi repeta la nesfârșit că nu mă va lăsa să pic.Târziu am știut să profit de asta,dar important e că am făcut-o și acum am un zâmbet în colțul buzelor.

Pentru că știu că cineva este acolo pentru mine......licuric :)

Două trenuri...

Mă aflu la mijlocul unui drum,rătăcită în gânduri încerc să aleg încotro să îmi îndrept pașii.E ca și cum aștept un tren,dar nu știu în care să mă urc.Direcțiile sunt numai două,dar aici e misterul...către care din ele să-mi aleg destinația?Nu simt cu toată inima că trebuie să merg în niciunul din aceste două locuri,așa că pentru moment rămân suspendată undeva între,dar nu la distanțe egale...Trebuie să mă hotărăsc ce să fac,însă îmi e cam greu.E o luptă a rațiunii mele cu sufletul.Cred că numai timpul va decide învingătorul.El este stăpânul tutror lucrurilor.

Aș vrea...

... să mă nasc din nou...într-o lume mai bună,mai plină de esență,care să aibă drept barometru calitatea,nu cantitatea. ...să dau timpul înapoi și să îndrept toate greșelile ce le-am făcut,să șterg toată tristețea,să schimb lucrurile rele care mi s-au întâmplat. ... să schimb ziua în care am ales să fac facultatea pe care am făcut-o,vreau să aleg alt domeniu pe care să îl studiez. ....să schimb oamenii pe care i-am iubit și care m-au dezamăgit.
....să iubesc din suflet și să fiu iubită.
...să îl găsesc pe EL.
...să mă plimb prin parcuri înflorite,spunându-mi în gând zâmbind: „Fericire,ai venit!De când te așteptam...”
...să devin alta,mai rece.
...să am un copilaș care să-mi fie centrul universului:)...asta în viitor...
...să călătoresc prin toată lumea
...să fiu cea mai iubită dintre pământeni pentru cineva anume
...să șterg cu buretele amintirile dureroase uitate într-un cufăr prăfuit al sufletului,dar care se încăpățânează să pună stăpânire pe mine atunci când mă aștept mai puțin
...să nu mă mai gândesc la el
...să uit că am trăit acea experiență groaznică
...să mă iubesc și să mă prețuiesc mai mult,să am mai multă încredere în mine
...să fiu mereu puternică
...să nu mă doboare nimic
...să am un umăr cald pe care să plâng atunci când simt nevoia
...să simt brațele lui în jurul meu
...să aud vocea-i spunând:„De acum sunt aici,nu-ți fie teamă.Nu mai ești singură”
...să fiu mângâiată
...să simt mereu mirosul liliacului sau al lăcrămioarelor (florile mele favorite)
...să merg la cât mai multe concerte și piese de teatru
...să fac curs de fotografie,să îmi cumpăr un aparat foto performant și să mă pierd în lumea fotografiei
...să am o carieră în psihologie
...să îmi ajut prietenii când au probleme
...să fiu în două locuri în același timp
...să îmi fac un tatuaj pe picior
...să îmi cumpăr o chitară Ibanez
...să îmi las părul lung,lung,ca să îl simt cum îmi mângâie spatele gol...
...să îmi șoptești TU că sunt cea mai frumoasă femeie din lume pentru tine...
...să urc pe o scară fără sfârșit
...să pornesc pe un drum fără final
...să navighez pe un ocean infinit
...să dansez în ploaie goală:)

PS:Mersi mult lui Cipri pentru poză :*

Sătulă de toate

Nu mi-e somn.Caut în diperare să îmi ocup mintea neobosită cu orice,numai să nu mă gândesc la nimic.Sunt răpusă de tristețe,urăsc momentele când sunt așa.Până acum puțin timp mă încercase un sentiment foarte plăcut de veselie exuberantă și bucurie.Râdeam,aveam chef de glume.Încă pot să râd,dar parcă e forțat.Mi se strânge inima când mă gândesc că iar m-am amăgit singură.De ce cred oare atât de mult în oameni?Și de ce tot mai mulți sunt indeciși,confuzi,debusolați?Asta cam e o stare generală,din câte văd în jurul meu.Toți fug de ceva,de o iubire neîmplinită,de orice altceva care îi apasă...Gonesc spre altceva,devin din ce în ce mai reci.Oare ce se întâmplă?
Am și uitat de când n-am mai pus capul pe pernă și am putut adormi cu gândul că atunci când mă voi trezi voi avea măcar un motiv să zâmbesc.E dureros să te trezești cu sentimentul că în suflet ți-e un gol imens,neumplut de atâta amar de vreme.Cât să mai și speri?Cât să mai și crezi că totul va fi bine?Cât să te tot minți că vor veni și zile cu soare?Pentru că degeaba vin,că se duc repede,nici nu apuci să le simți bine gustul.Și rămâi iar golit de orice esență.
M-am săturat de tot.Aș vrea să adorm și să mă trezesc când totul este sfârșit.Am crezut că am dat peste un om superior,peste cineva care percepe lucrurile în același mod ca și mine,însă da,m-am înșelat.Din nou...Nici să plâng nu mai ajută.Oricum lacrimile îmi curg aiurea pe obraji,tot singură le șterg....Nici măcar nu mai simt că mă descarc.Senzația de pustiu tot acolo e.Se ține scai de mine.
Și uite așa viața asta a mea rămâne pe loc,iar experiențele prin care trec mă determină să postez numai lucruri triste.Dar doar din astea pot așterne acum aici.Ele mă domină,asta e.
Mă întreb...oare pe ce cale să apuc?Și oare dacă mă decid pe unde să merg,destinația care va fi?